Glosar de termeni şi personaje mitologice (via wikipedia.org)

O

oceanide

Oceanidele erau nimfe ale marelui ocean, fiicele lui Oceanus şi ale lui Tethys. În total, erau cu mult peste 4000 la număr. Ele erau uneori timide, dar alteori iubite pasionale. În marea parte a timpului erau bune cu muritorii, dar câteodată îi pedepseau pe cei care nu le tratatu cum se cuvine. Rareori, puteau fi găsite jucându-se pe lângă chilele navelor. Unindu-se cu muritorii, dar mai ales cu zeii, oceanidele au avut numeroşi copii. Dintre ele, cele mai cunoscute erau: Doris - mama nereidelor, Clymene - mama lui Prometheus, Philyra - mama centaurului Chiron etc. Ele trăiau pentru o perioadă lungă de timp, dar nu erau considerate nemuritoare.

Oceanus

Oceanus este zeul şi personificarea marilor ape care înconjurau - în concepţia celor vechi - lumea locuită, iar mai târziu personificarea Oceanului Atlantic, socotit hotarul vestic al lumii vechi. Oceanus era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus şi al Gaiei. Din unirea lui cu sora sa Tethys s-au născut oceanidele. El era socotit deopotrivă tatăl tuturor apelor curgătoare - peste trei mii la număr - al marilor fluvii, al râurilor şi al izvoarelor.

Olimp

Originea etimologică a numelui înseamnă plin de lumină, fiind analog cerului, locuit de zei, semizei, copii zeilor şi servitorii acestora. În mitologia greacă, Olimpul este lăcaşul zeilor panteonului antic grecesc. Olimpul era considerat lăcaşul zeilor, este însă este greu de spus ce însemna în acele vremuri cu adevărat „Olimpul”. În Iliada lui Homer se afirmă că Olimpul se află mult deasupra tuturor munţilor, ne fiind însă vorba de rai. Într-un pasaj din Iliada, Zeus vorbeşte zeilor de „cel mai înalt vârf al Olimpului cu multe vârfuri”, ceea ce ar sugera că Olimpul era cu adevărat un munte. În opera lui Homer, Poseidon aminteşte de faptul că el este stăpânul mărilor, Hades al morţii iar Zeus al cerurilor, dar Olimpul este comun celor trei. Îndiferent de natura sa, intrarea către Olimp era străjuită de o mare poartă de nori. Zeii trăiau în acest locaş, (din care se coborau uneori în lumea muritorilor de pe Terra), mâncau ambrozie şi ascultau munzica divină a lirei lui Apolo.

oreadă

În mitologia greacă, o oreadă (ὄρος, "munte") era o nimfă ce locuia în munţi şi văi. Erau asociate cu Artemis, din moment ce zeiţa prefera munţii ca loc al vânătorii.

Orfeu

Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus ) este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus şi al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreţ desăvârşit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Fiul regelui trac, originar din regiunea munţilor Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras şi Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauţilor, la a căror expediţie a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauţi pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărţirea de ortacii lui Iason cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morţii nimfei din cauza muşcăturii unui şarpe veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un şarpe. Ovidiu povesteşte că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung şi, nesuportând până la urmă despărţirea, coborî în infern să o caute. El reuşi, cântând, să înmărmurească întregul Tartar şi să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimţământul de a o însoţi pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuşi, frământat de temeri cum era, să respecte această condiţie; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieşi la lumina zilei, el îşi întoarse capul şi îşi pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminţilor eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu şapte luni, la Ovidiu şapte zile) în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice. Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu şi-a găsit până la urmă pe meleagurile natale sfârşitul, fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul şi lira sa au fost aruncate în râul Hebrus şi purtate pe marea Egee până pe ţărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghiţit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălţă acolo un oracol. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelaţia cu acelaşi nume.