Glosar de termeni şi personaje mitologice (via wikipedia.org)

F

Fides

Fides este zeiţa bunei-credinţe în mitologia romană, simbolul personificat al loialităţii. Conform tradiţiei, cultul ei a fost întemeiat de regele Numa Pompilius şi a fost totdeauna în strânsă legătură religioasă cu Jupiter. Templul din Roma al zeiţei Fides a fost construit (cca 254 î.C.) în apropierea Capitolului; sacrificiile se efectuau cu mâinile acoperite simbolic, pentru păstrarea inviolabilităţii secretului. Emblema zeiţei avea acelaşi simbol - două mâini care se strâng reciproc. Cultul pentru Fides a apărut probabil în timpul regalităţii romane, când poporul roman îşi constituia preceptele de bază ale societăţii sale. Zeiţa patrona atunci fidelitatea faţă de înţelegerile şi contractele încheiate. Preoţii îi aduceau sacrificii, având mâna dreaptă (simbolul înţelegerii şi asociaţiilor) înfăşurată într-o bucată de stofă. De altfel, şi monedele, având pe avers efigia zeiţei Fides, purtau pe revers acelaşi simbol al mâinii drepte, ca garanţie pentru respectarea contractelor.

Fortuna

În mitologia romană, Fortuna (greacă -- echivalent Tyche) era personificarea norocului, speranţa de noroc. Fortuna era uneori reprezentată de asemenea tristă şi oarbă, după cum descrierile moderne ale Justiţiei încep să reprezinte caracterul capricios al vieţii. Fortuna avea o suită care includea Copia printre binecuvântările sale. Sub numele Annonaria ea proteja proviziile de grâne. În calendarul roman, 11 iunie era zi sacră pentru Fortuna, cu un mare festival pentru Fors Fortuna pe 24. Fortuna era acceptată de către mame. Conform tradiţiei, cultul său a fost introdus la Roma de către Servius Tullius. Fortuna avea un templu în Forum Boarium, un sanctuar public pe Quirinalis, precum geniul tutelar al Romei însăşi, Fortuna Populi Romani, "norocul romanilor", şi un oracol în Praeneste, unde norocul era ales de un copil mic, care alegea între diferitele ramuri de stejar pe care, eventual, erau scrise diverse lucruri. În întreaga lume romană, Fortuna era venerată în multe sanctuare, sub variate denumiri care îi erau aplicate conform diferitelor circumstanţe ale vieţii în care se spera că influenţa sa va avea un efect pozitiv. Fortuna nu era întotdeauna pozitivă: era nesigură (Fortuna Dubia); putea fi "noroc schimbător" (Fortuna Brevis) sau chiar nenoroc (Fortuna Mala). Numele său pare a deriva de la zeiţa italiană Vortumna - "cea care roteşte anul". Evul Mediu Fortuna nu a dispărut din imaginaţia populară odată cu triumful creştinităţii. În secolul VI, lucrarea "Despre consolările filozofiei", scrisă de omul politic şi filozoful Boethius în timp ce îşi aştepta executarea, a reflectat doctrina creştină despre casus, adică evenimentele aparent întâmplătoare şi adesea dezastroase ale Roţii Norocului, sunt de fapt inevitabile şi providenţiale, iar coincidenţele reprezintă o parte din planul ascuns al lui Dumnezeu, căruia nimeni n-ar trebui să i se opună şi să încerce să-l schimbe. Evenimente, decizii individuale, influenţa stelelor - toate erau simple vehicule sau instrumente ale Voinţei Divine. Însă, poate pentru că Scriptura nu a putut explica toate dintre întrebările vieţii, Fortuna a revenit în accepţiunea populară. În generaţiile care s-au succedat, "Consolările" au devenit lectură obligatorie pentru şcolari şi studenţi. Vezi şi Tyche