Relaţii: sexualitate - dragoste - iubire

Se discută destul de des despre relaţii, suflete pereche, suflete gemene, potriviri de toate felurile, „mă iubeşte, nu mă iubeşte” etc. Mi-am propus să abordez acest subiect vast şi dintr-un punct de vedere mai metafizic, dincolo de drama pe care, deseori, o implică.

Suntem suflete încarnate în corpuri fizice, iar acest lucru se poate verifica relativ uşor. Dacă ne uităm în oglindă, vedem un corp făcut din ceea ce numim „carne şi oase”. Destul de mulţi oameni recunosc existenţa unui alt plan al fiinţei umane, acela de „suflet”. Când percepem lucruri dincolo de universul simţurilor fizice, numim acele lucruri, de obicei, „de suflet”. Ochii ar fi „ferestrele sufletului”. Desigur, destul de mulţi oameni se confundă cu forma fizică, în realitate ei fiind sufletul care ocupă acest „mecanism senzorial”, numit corp fizic. Sigur, sunt şi astrologi care nu cred în aşa ceva, însă nu sunt obligaţi să subscrie la nişte idei rumegate de alţii. Astfel de lucruri sensibile necesită „să-ţi pice fisa”, sau să ai o revelaţie ;-)

E necesar de adus în discuţie şi ideea de karma. Karma nu este nici bună, nici rea, ci pur şi simplu este. Etimologic, „karma” înseamnă „acţiune”. Dacă e „bună” sau „rea”, vom vedea la urmă; consecinţele ne vor indica rezultatul. În general, e pe principiul „tot răul spre bine”. „Rău” sau „bine” sunt polarităţi în aşa-numita dualitate, nu realităţi absolute. Cuiva îi poate fi necesar un „rău”, aşa cum îl vedem noi. Sau, altcineva poate să nu aibă nevoie de „binele” pe care vrem să-l oferim („binele” făcut cu forţa e totuşi ceva „rău”). În contextul terestru, karma înseamnă pur şi simplu „treburi neterminate”. Mulţi oameni asociază karma cu ceva rău, chiar malefic, însă fac aceasta din cauză că nu sunt conştienţi de·cine şi·ce sunt de fapt şi proiectează în exterior responsabilitatea (pe „bietele” planete Marte, Saturn, Uranus, Pluton). De regulă, sufletul vrea una, iar complexul minte/corp (sau ego-ul) ajunge să nu înţeleagă rolul său în cadrul fiinţei umane şi vrea, de obicei, altceva. Ego-ul este necesar pentru a avea impresia că suntem separaţi de Întreg, pentru a ne putea asuma nişte responsabilităţi şi a învăţa nişte lecţii. La nivelele superioare suntem cu toţii Una, dar aici, în 3D este necesar să avem o identitate aparent separată de Întreg. De aceea este schizofrenizant să te lupţi cu propriul ego, fără să înţelegi la ce este bun şi, mai ales, faptul că este creaţia ta - l-ai hrănit la sân, cum s-ar spune. Sau, dacă te-ai lovit la deget, nu îţi tai degetul, ci încerc să-l vindeci, recunoscându-l ca parte din întregul fizic.

Jumătăţi... de măsură

Mulţi oameni vor cu disperare să-şi găsească „jumătatea perfectă”. Aceasta există, dar, în primul rând, „ea” nu se încarnează odată cu noi. De obicei, preferă să ne ghideze din planurile subtile. Este mai uşor astfel, pentru că este cel mai potrivit ghid din univers (pentru fiecare în parte), forţa de atracţie dintre noi şi jumătate fiind maximă (faţă de oricare altă jumătate posibilă sau ghid spiritual). În rarele cazuri în care se încarnează (deşi s-a cam renunţat la acest obicei), întâlnirea cu această jumătate ne aduce aminte de planurile din care venim şi de cine suntem cu adevărat, dar acest gen de relaţii nu ţin prea mult, din cauză că ne scot la suprafaţă toate lucrurile pe care nu le-am vindecat vreme de vieţi întregi. Este o provocare, şi măcar vedem la ce capitole scârţâim. Sufletul doreşte să exploreze cât mai mult prin aceste diviziuni pe care le trimite să se încarneze, nu neapărat ca aceste diviziuni să se simtă bine împreună în viaţa terestră (vezi mult mai multe detalii în „Transformări planetare: 2012-2030 --- Mesaje de la Fondatori”, în capitolul „Evoluţia sufletului”). Desigur, majoritatea dintre noi căutăm relaţii în care să ne simţim cald şi bine, iar acest lucru este posibil, dacă ne asumăm calea noastră spirituală proprie, cum se mai spune. Sau calea descoperirii de sine, în toate aspectele noastre. Cu alte cuvinte, „mai întâi munca şi abia apoi distracţia” ;)

Suntem fiinţe multidimensionale. Avem multe etaje, şi le percepem mai greu în mod clar şi distinct, de exemplu în diferenţierea sentimentelor de emoţii, sau a gândirii faţă de simţire. Sufletul nostru (de fapt „Sufletul sunt eu”, ca să-l parafrazez pe Napoleon), adică noi, de fapt, caută să se întregească. Sau să îşi adune laolaltă aspectele împrăştiate prin diferite relaţii, locuri etc. Adesea, ne propunem să ne încarnăm în locuri şi în contexte prin care să ne recuperăm fragmentele proprii de suflet, precum şi să le dăm înapoi pe ale altora. Îndrăgostirea de cineva (sau de ceva, cum ar fi un loc minunat de pe Pământ) este un mod de a ceda suflet. Atunci proiectăm o parte a energiei noastre sufleteşti spre acea persoană sau acel loc, sau acel obiect. Este ca şi cum cedezi o „bucată” din sufletul tău acelei persoane. Se poate ca ea poate să nu conştientizeze acest fapt (şi se poate obişnui cu starea), dar simte atunci când încetează această emisie (ca şi cum este o lipsă de ceva faţă de situaţia anterioară).

Adesea, îndrăgostirea este declanşată de aspecte ale celui de care ne îndrăgostim. El/ea poate să nu fie conştientă/ă, însă noi plănuim şi premedităm tot felul de scenarii între timp. Ne uităm după semne, ne imaginăm că le-am văzut, sau suntem foarte sensibili când acestea par să nu existe sau să fie contrare aşteptărilor noastre. Dacă se dovedeşte că ne iluzionăm, atunci va trebui să ne deziluzionăm... Nu e prea plăcut, dar, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Întârzierea doar amână o agonie...

E bine totuşi, în cazul în care sesizăm că cineva s-a îndrăgostit de noi şi nu putem răspunde la fel, să dăm de înţeles sau să spunem la timp persoanei respective acest lucru şi să ne asigurăm că a înţeles mesajul. Deşi poate părea că o rănim spunându-i acest lucru, e bine să avem acest curaj cât mai curând, iar surpriza pe termen lung va fi că ne poate deveni un prieten foarte apropiat. E bine să ţinem cont că totuşi, acea persoană a proiectat asupra noastră ceva din sufletul ei, chiar dacă uneori pe „retur”, ca buclă de feedback al emanaţiei proprii... Alteori persoana respectivă ţine morţiş să rămână agăţată de noi, caz în care trebuie convinsă cumva să îşi continue viaţa pe cont propriu cum doreşte...

Rădăcini mai vechi - familia

Suntem suflete în curs de trezire şi de individualizare. Aceasta înseamnă, într-o primă fază, să conştientizăm faptul că avem un bagaj de mentalităţi inoculate sau împrumutate de la familie şi societate. Bineînţeles, detaşarea de spiritul de turmă se face prin a înlocui anumite mentalităţi specifice cu ceva mai bun. Tindem să ne formăm un stil propriu în toate lucrurile. Astfel, după ce ne-am individualizat suficient de mult, suntem percepuţi ca „prezenţe”, ca „semnături energetice” distincte, în locul unui anonimat inerent.
În general, prima legătură energetico-informaţională o avem cu mama, care ne ajută în procesul de încarnare (părinţii ne „produc” numai un corp fizic, pe care noi, ca suflete, îl preluăm „pe inventar” ;-) Această legătură ne facilitează interfaţarea cu lumea materială, densă în care intrăm. În primii 7 ani de viaţă este absolut necesară, cu mama, după care legătura cu tatăl capătă şi ea o pondere mai mare.

Energetic, orice entitate feminină are nevoie de o legătură cu cineva masculin, şi invers. Socializarea „de ambe sexe” este o formă civilizată de a armoniza aceste deficite şi excese de energie, masculină sau feminină. Altfel, femeile tind să devină prea pasive fizic şi agresive subtil, iar bărbaţii - prea „zeloşi”, uneori spre violent.

Primele relaţii energetico-informaţionale se formează în cadrul familiei. De obicei, în linii mari, fetele se ataşează de tată, iar băieţii - de mamă. În mod normal, după vârsta de 14 ani (când începe perioada de 7 ani guvernată de Venus, în care se dezvoltă şi/sau se ia în primire corpul astral), ar fi firesc din partea părinţilor să caute să înveţe „puiul” să zboare cu propriile aripi. Din păcate, unii părinţi se consideră „puericultori de profesie” şi se ataşează foarte mult de copiii lor, ulterior ţinând cu tot dinadinsul să-i ţină aproape pe ei, pentru ca astfel, chipurile, să „aibă grijă de ei”. Ajung instinctiv să trăiască prin copiii lor, ceea ce s-ar traduce printr-o dependenţă. Neînvăţându-i mai nimic, sau neîncurajându-şi copiii să înveţe să se descurce singuri în viaţă, practic îi handicapează, lipsindu-i de experienţe fireşti ale vieţii şi asigurându-şi o „gură de oxigen” permanent, de la copiii lor (copilul, la încarnare, vine cu „bateriile pline”), prin această legătură energetico-informaţională, care, în loc să se stingă, se conservă. Bineînţeles, în aceste cazuri, copilul, ajuns matur biologic îşi va atrage parteneri de la care să ia „deficitul” pe care, de fapt, îl dau non-stop părinţilor, fiind obligat să-şi creeze relaţii co-dependente. Apoi, probabilitatea cea mai mare este să întâlnească un partener care se află în aceeaşi situaţie („ce se aseamănă, se adună”). Sunt situaţii când şi „copilul” participă la această dependenţă de familie, nedorind să se elibereze şi să-şi ia viaţa în mâini, şi acceptând ajutorul (de obicei material) dat de părinţi. Nimic nu e gratis, însă. Unii părinţi consideră de cuviinţă că, dacă-şi ajută „puiul”, au şi dreptul să se amestece în viaţa acestuia fără să li se ceară...

Chiar dacă, în condiţii ideale, acest gen de legături de familie se transformă armonios, totuşi, pentru cazurile de dependenţă familială, există procedee şi tehnici de a tăia aceste legături (Arhanghelul Mihail este specializat pentru aşa ceva, printre altele, şi oricine îi poate cere ajutorul). De obicei, o vreme după aceea rămâne un gol, care tinde să se umple cu ceva similar, dar în alt mod.
În general, cel puţin în prima sau în primele relaţii, căutăm în iubită, inconştient, modelul matern, sau în iubit, pe cel patern.

Relaţii co-dependente vs. relaţii co-creative

În general, există 2 tipuri de relaţii: unele co-dependente (cel mai ades întâlnite) şi altele co-creative. Primele sunt bazate pe un fel de schimb (discret) între cei doi, de care adesea nu sunt conştienţi. De exemplu, sufletul încarnat ca femeie poate avea nevoie de stabilitatea emoţională a celui care are forma de bărbat. El poate avea nevoie de cineva care să îi facă de mâncare şi să-i spele (spus la modul simplist). În cazul co-dependenţelor, se creează legături energetice (şi informaţionale) în ambele sensuri, în unele texte numite „corzi”, „string-uri” sau alte denumiri. Ni le putem imagina ca pe nişte fire între noi, mai groase sau mai subţiri - în funcţie de intensitatea legăturii create. (Chiar şi în acest moment, când citiţi acest articol, creaţi astfel nişte fire care transmit autorului gândurile, impresiile şi starea voastră de spirit de acum.)

Relaţiile co-creative se realizează, bineînţeles, între fiinţe care au ajuns să perceapă şi să îşi asume faptul că ei îşi creează, de fapt, propria experienţă a realităţii (sau cel puţin tind spre aşa ceva). (REALITATEA este cu mult mai cuprinzătoare decât realitatea proprie, pe care o percepem fiecare.) Se presupune că se află pe o cale a descoperirii de sine şi chiar au „accese” şi impulsuri creative (chiar dacă uneori „îi chinuie talentul” ;-). Acest gen de relaţii reprezintă de fapt un ideal, însă din ce în ce mai tangibil. Cei doi, implicaţi într-o astfel de relaţie, în primul rând sunt conştienţi de sine ca suflet, caută să-şi înţeleagă şi să-şi rezolve problemele proprii, şi să fie atenţi să nu şi le proiecteze pe celălalt, învaţă să dăruie şi să primească unul de la celălalt, să se susţină şi să se încurajeze reciproc etc.

E dificil să creezi o relaţie co-creativă atâta timp cât nu eşti liber de mentalităţi care nu sunt ale tale, de gânduri care nu sunt ale tale, care fie ţi s-au inoculat de la o vârstă când nu aveai capacitatea de a le discerne, fie le-ai acceptat ca atare, probabil din comoditate. E ca şi cum are loc o întâlnire între 2 neamuri, nu între doi oameni independenţi :(:)

Diferenţele între cele două tipuri de relaţii constau în nivelul de conştiinţă al celor doi implicaţi.

În circa o lună (lunară) de la întâlnirea celor doi se creează o primă legătură. Cei doi trec printr-o fază de acomodare, în care, la nivel subtil, se realizează nişte schimburi de energie şi de informaţie. Într-un ciclu complet al său, Luna baleiază complet aurele celor doi, actualizându-i pe fiecare cu „datele” provenite de la celălalt. Cam aceasta este definiţia logodnei, din punct de vedere astrologic. Legăturile amoroase se realizează pe principiul vaselor comunicante. Expresia „la bine şi la rău” denotă exact această realitate a „vaselor comunicante”. Fiecare dintre cei doi emană în exterior, spre celălalt, ceea ce are. Evident, un act sexual între cei doi amplifică foarte mult acest transfer reciproc, creând nişte legături mai „trainice”. După o lună, se poate spune, metaforic, dar şi la propriu, că o parte din sufletul fiecăruia se află la celălalt şi comunică în permanenţă, zi şi noapte (avem etaje ale fiinţei noastre care nu dorm niciodată - somnul fiziologic este numai pentru corpul fizic).

Cei doi formează un întreg mai mult sau mai puţin coerent, în funcţie de ce a pus fiecare în comun (sau în funcţie de ceea ce are fiecare). Ajung să se simtă la distanţă (e posibil să facă şi dragoste la distanţă, dar acesta este un subiect care presupune un grad de conştienţă şi sensibilitate destul de mare al celor doi), să îşi dorească să comunice mult (prin orice mijloace) etc. „Atunci când doi va deveni unul, iată OMul”.

Se subînţelege că, în cazul în care fiecare este mulţumit cu ceea ce a găsit la celălalt, fidelitatea nu mai intră în discuţie, ci se subînţelege. Sau, măcar de obraz...

În cazul în care unul dintre parteneri este infidel şi iese pe NV şi cu altcineva, în timp ce relaţia continuă şi cu cealaltă persoană, adesea nu îşi dă seama că, datorită acelui „fir” care s-a format între el şi persoana din relaţia „oficială”, e ca şi cum îi transmite în direct aceleia tot ceea ce face cu „terţa” persoană. De aceea, cel care este înşelat simte, însă de cele mai multe ori nu are dovezi concrete şi uneori ajunge să creadă că a înnebunit sau că i se pare, deşi o parte din fiinţa ei îi spune că este ceva în neregulă. D.p.d.v. energetic, este vorba de un „menage a trois”, neanunţat.

Aceste interferenţe pot apărea şi în cazurile în care relaţiile sunt lăsate „în dorul lelii”, în care nu se ştie dacă s-au încheiat, sau au rămas aşa... Dacă nu îţi mai convine o relaţie, atunci comunică acest lucru celeilalte persoane şi asigură-te că a înţeles mesajul. Este foarte important, altfel rişti să o „furi”, adică să intri în altă relaţie „neoficială” cu tot cu partea de suflet care a rămas la tine de la cealaltă persoană, ea neştiind că „s-a încheiat” şi neavând, aşadar, răgazul să îşi recupereze „investiţia” în relaţie. Se poate simţi literalmente „ruptă”, iar dacă nu are un coeficient de integritate suficient de mare şi mai este şi un pic labilă psihic, poate ajunge până acolo încât să comită crime „pasionale” (sunt cazuri extreme, însă porţiunea de câmp „ruptă” astfel poate fi ocupată de alte entităţi, cu idei cel puţin dubioase). E indicat să îi menajăm pe partenerii noştri, altfel ne creăm karmă la care putem „plăti” vieţi întregi. „Fă şi celuilalt ceea ce ţi-ar place ţie să ţi se facă.” De regulă, suntem puşi, la modul impersonal, în situaţiile pe care le-am creat faţă de alţii. Nu este vorba de o plată sau răsplată (deşi putem asocia astfel lucrurile, dacă ţinem neapărat să facem o judecată asupra situaţiei), ci este pur şi simplu o Lege Universală. De asemenea, aceasta nu este o scuză pentru a face altora neplăceri, cu pretextul de „karmă”. Dacă nu ştim deja aceste lucruri până în acest moment, e posibil să fim în continuare supuşi unor asemenea gafe, chiar involuntar. Este inutil să mai adăugăm suferinţă peste una deja existentă. O putem primi „report” cu alte ocazii, nu de alta...

Există persoane care nu au o noţiune clară asupra proceselor subtile ale relaţionărilor şi care ajung adesea să-şi formeze un obicei din a-şi crea relaţii de tipul „Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici”... E bine ca o relaţie încheiată să fie încheiată, să ne recuperăm „investiţia” şi să mergem mai departe. Altfel, la fiecare relaţie pierdem din integritatea sufletului (pentru că nu avem „toţi boii acasă”) şi ne mirăm că ne merge din ce în ce mai prost... Unii oameni îşi amână procesul de deziluzionare, care se ştie că este unul dureros, sperând în continuare că ceva ce nu a mers cum era de aşteptat va merge în viitor.

În general, planetele personale neaspectate indică faptul că există în noi unele aspecte „lipsă”, pe care am face bine să ni le recuperăm. Există meditaţii în care, pur şi simplu, putem cere să ni se returneze fragmentele de suflet proprii, şi să le returnăm şi noi pe ale altora, sau recuperarea „şamanică” a sufletului, etc. Este totuşi eficient să ne examinăm cu claritate gradul de dependenţă a relaţiilor, reuşind astfel să ne descurcăm şi fără asemenea procedee, considerate mai „exotice”.

Un gen relativ amuzant de relaţii „în reţea” este cel de tip „trenuleţul”, în care fiecare este îndrăgostit de cineva, care la rândul său este îndrăgostit de altcineva ş.a.m.d. Ca o glumă, aici poziţia cea mai defavorizantă este să fii „ultimul vagon” :)

În general, nu suntem conştienţi de acest gen de legături care se creează, şi nu prea ştim cum să încheiem elegant o relaţie care vedem că nu mai merge. Dacă ne trezim într-o relaţie care nu ne duce nicăieri, putem discuta acest lucru cu partenerul şi-i putem comunica decizia într-un mod civilizat. Este recomandat ca, după luarea acestei decizii, atât noi, cât şi fostul partener să avem răbdare cu crearea altor relaţii vreme de un ciclu lunar, pentru ca Luna, baleindu-ne aurele, să permită răgaz fiecăruia să îşi recupereze fragmentele de suflet care se află la celălalt (e cazul ideal, astfel încetând şi aceste legături subtile). Aceasta s-ar traduce deseori prin deziluzionare (mai ales din partea celui care ar dori să continue relaţia), sau prin retragerea proiecţiilor şi speranţelor făcute în cadrul acelei relaţii, de către fiecare. De regulă, cel care a luat decizia primul (de regulă este şi singurul care a luat o astfel de decizie :) a realizat această deziluzionare primul (sau nu s-a iluzionat suficient de mult). Sunt rare cazurile în care cel care află de această decizie asociază noţiunea de iubire cu a-l lăsa pe partener liber, să-i dorească astfel „binele” propriu, nu pe cel imaginat din nevoia de partener... Totuşi, e bine să facem un efort de sinceritate şi să mulţumim în sinea noastră pentru relaţie, astfel eliberându-ne şi pe noi înşine de nişte lucruri care, altfel, cu siguranţă că ne vor împiedica pe viitor. Chiar dacă „suferim”, reuşim astfel să vedem unde avem carenţe emoţionale şi să lucrăm la remedierea acestora. Putem învăţa nişte lucruri şi fără să suferim, pentru că, în definitiv, nu suferinţa e ideea, ci priceperea lecţiei/lecţiilor relaţiei respective.

Absolut fiecare relaţie are câte ceva să ne arate, să ne reflecte, din care să putem învăţa ceva. Se poate spune că întâlnim mereu „perechea perfectă” pentru sensul acelei relaţii. Perfecţiunea este, totuşi, o noţiune dinamică, ce suportă îmbunătăţiri. Sunt şi aici diferite mentalităţi şi modele, cum ar fi „un partener pentru o viaţă” vs. „la ciorapi noi, relaţie nouă”, în funcţie de ceea ce are fiecare de învăţat. Ambele pot fi considerate nişte extreme, dintr-un anumit punct de vedere. În virtutea acestor modele, primii ajung adesea la o stare de plafonare (dar şi la un grad mai mare de profunzime), iar cei din categoria a doua ajung să nu poată avea relaţii profunde, ci numai superficiale. Permanent, semnele exterioare ne dau de înţeles cum e mai bine, numai să vrem să le vedem.

Trăim nişte vremuri de transformări excepţionale, şi avem ocazia să întâlnim uneori relaţii scurte, dar foarte semnificative ca densitate de experienţă „pe metru pătrat”. Majoritatea dintre acestea sunt de factură „karmică” şi au să ne comunice ceva, să ne ajute să ne (re)descoperim şi alte laturi, sau să ne „încarce bateriile” pentru anii ce vor urma. Sau, pur şi simplu, să rezolvăm ceva rămas nerezolvat.

Relaţiile de durată sunt supuse, din 7 în 7 ani (cuadratură, respectiv opoziţie cu Saturn iniţial), la nişte probe „de rezistenţă”. În general, cuadraturile Saturn T -Saturn N (pe astrograma relaţiei, al cărui moment poate fi luat ca cel în care s-a dat startul „oficial”) ne pun în situaţia să renunţăm la lucrurile care nu sunt valabile pe termen lung, chiar dacă ne-am ataşat de ele. În funcţie de cât de ataşaţi suntem de „baloane de săpun”, suportăm mai uşor sau mai greu aceste momente de aparentă „criză”.

Iubire vs. ataşament

Iubirea e asociată şi confundată cu multe lucruri. Deseori se confundă cu îndrăgostirea (care, înţeleasă corect, poate constitui un „capital” considerabil) sau cu ataşamentul (până la „sufocare”) faţă de partener (în general, cei care au o predominanţă de planete în Semne Fixe au această „pasiune”). Alteori, e confundată cu o pasiune nestăvilită, în special carnală, sau cu o descărcare nervoasă şi/sau sexuală, cu o pierdere a minţilor, cu „săptămâna oarbă” etc. În realitate, este vorba de o stare de conştiinţă, (care bineînţeles că e necondiţionată - expresia respectivă este un pleonasm, în realitate ;-), care include intuiţie, sensibilitate, compasiune, prietenie, sinceritate, seninătate, pace, linişte interioară, fericire şi altele asemenea. Este dificil să iubeşti pe altul dacă nu te iubeşti pe tine. Cu alte cuvinte, nu poţi dărui decât ceea ce ai sau îţi oferi ţie însuţi/însăţi. Un aspect este de a avea grijă de tine, de corpul fizic (eventual şi printr-o dietă cât mai sănătoasă, organică), de a dori să cunoşti, să îţi asumi responsabilitatea pentru propria existenţă, să ai o preocupare sau mai multe care te pasionează (Casa a X-a - vocaţia), să-ţi asculţi intuiţia, să recunoşti când şi prin ce mijloace îţi faci rău singur/ă, etc. etc. etc. Cei care au avut măcar o dată în viaţă floarea inimii deschisă (chiar şi pentru scurt timp) ştiu că iubirii îi este deajuns să fie lăsată să curgă înspre oricine şi orice - însăşi curgerea ei este o bucurie şi satisfacţie deosebite. Prezenţa cuiva drag poate fi un pretext pentru trezirea ei, dar nu este obligatoriu. Deseori e dificil să îţi dai seama dacă iubeşti sau pur şi simplu eşti ataşat (sau îndrăgostit numai) de cineva. Dacă simţi teamă, nelinişte şi angoasă, atunci e foarte probabil că încă nu simţi iubire. Dacă în cadrul unei relaţii nu simţi că te umanizezi măcar un pic, atunci e foarte probabil că încă nu...

Dat fiind că nu suntem învăţaţi decât să vedem dimensiunea fizică şi cel mult sentimentală a unei relaţii, nu ne întrebăm cum se produce decăderea unei relaţii. Ei bine, în mare parte prin pierderea energiei în timpul actului sexual. De obicei bărbaţii sunt mai vizaţi de acest aspect, prin ejaculare (care reprezintă forţa vitală pentru un embrion de fiinţă umană!), iar femeile adesea nu ajung la orgasm fiziologic (norocul lor, deşi ele pierd energie lunar prin hemoragia menstruaţiei - vezi un articol pe acest subiect aici). El adoarme, iar ea se uită la tavan, când, în alte condiţii, se poate face dragoste ore în şir... Acesta este un subiect vast în sine (bibliografie se găseşte pe net), însă e bine de avut în vedere. Orgasmul real este similar cu urcarea Şarpelui de Foc din chakră în chakră, chiar dacă, în acest proces, din cutia Pandorei ies şi „bucurii” mai vechi, uitate de vreme, pe care atunci este momentul, şi avem şi susţinerea energetică necesară ca să ni le vindecăm. Continenţa se realizează mult mai uşor pe fondul unei diete sănătoase, în care energiile fiecăruia se pot destinde în voie, iar după fiecare act sexual cei doi se simt încărcaţi de energie, în loc să fie epuizaţi. E ceva ce se învaţă pas cu pas, fiecare cuplu fiind unic în felul său. Este un mod de a explora şi cealaltă faţetă a lui Neptun ;)

Este dificil să iubeşti sau să atingi stări superioare de conştiinţă pe fondul unui corp fizic alimentat zilnic cu toxicitate alimentară, pe fondul unui corp emoţional care parcă plânge zi şi noapte, pe fondul unor mentalităţi autodistructive, sau pe confundarea sexualităţii cu manifestarea unor instincte primare (şi atât). La urma urmelor, instinctul, deşi pare feroce, este ca un animăluţ (!) în prezenţa iubirii, şi va asculta de ea, îmblânzindu-se. Se poate domestici, pas cu pas... şi o să-i mai şi placă :)

E dificil, dacă nu ne-am vindecat încă rănile din relaţiile anterioare şi nu ieşim din aşa-numitul „război al sexelor”. Bărbatul şi femeia sunt două universuri fascinante, care merită a fi descoperite reciproc. Fiecare are un „prospect” specific de funcţionare...

(Ca o curiozitate, sexualitatea ca mijloc de evoluţie spirituală a fost adusă prima dată pe Pământ de un aspect al lui Isis, prin „şcolile de mistere” ale lui Isis. De aici au apărut tantra şi taoismul erotic. Maria Magdalena, iubita lui Isus, a fost iniţiată în aceste „mistere”. Încă nu a pătruns în „cultura maselor”, însă ar fi o idee foarte bună... Poate de acum înainte.
A nu se confunda cu varianta unei şcoli populare în ţara noastră, şi nici cu doza de vulgarizare aferentă)

Trăim nişte vremuri fascinante, şi am atins numai în treacăt un subiect vast, care cu siguranţă că are alte miriade de aspecte, încă necunoscute. Tindem, ca indivizi, spre relaţii cât mai „ecologice”, cât mai umane, spre o sexualitate din ce în ce mai civilizată, ieşită dintr-o stare de sălbăticie. Soarele se află acum la 0.46 Săgetător, şi constat că acest articol are un anumit grad de idealism. Însă e ca linia orizontului, cu cât ne îndreptăm mai mult spre ea, cu atît ea se depărtează, între timp putând vedea că am făcut nişte paşi importanţi pe drumul nostru... Omul, cât trăieşte, învaţă.

Aş încheia cu un scurt poem de-al lui Rumi, de o sensibilitate rar imaginabilă:

„Felul în care faci dragoste este
Felul în care Dumnezeu va fi cu tine.”